Un biet pensionar....

Voi povesti cateva intamplari care arata natura tulburata a omului, care s-a pensionat.

Eram soldat in termen si faceam practica la o unitate militara deosebita. Acolo era un comandant care si fata de noi elevii practicanti s-a purtat urat, desi nu-si avea rostul. El simtea placerea de a se impune cu orice pret, pentru a arata ca este cel mai tare din parcare.Numai ca in intervalul cat am stat in stagiu in unitatea lui s-a produs un eveniment ciudat. Noi ne faceam lucrarile pe care le primisem in cursul diminetii si dintr-o data eram chemati la comandant. Aveam un pic de emotii. Cand am ajuns la etajul intai, secretara ne-a indrumat spre Sala de Consiliu. Eu cel putin m-am speriat. Nu stiam ce facusem asa de grav incat sa ajung acolo. Cand am intrat in sala de Consiliu, o sala imensa, cu o masa in mijloc, scena care mi-a aparut se descrie prin urmatoarele:- comandantul statea in capul acelei mese imense cu capul in maini

- niciun scaun din juru mesei nu era ocupat

- pe o alta masa erau tot felul de vase si tavi de inox numai cu bunatati de la Inter

- niste ospatari imbracati intr-un alb imaculat asteptau in pozitii rigide

- ziua era mohorata si asteptarea grea.

Dupa un timp, comandantul si-a ridicat capul din mainile mari si ne-a invitat sa ne asezam si sa servim cate ceva. Era ultima lui zi inainte de pensionare. Se vedea ca niciun subordonat nu l-a onorat cu prezenta. Asa se intampla cand omul iese la pensie. Se rup toate firele. Cel ce era sef, nu mai reprezinta nimic pentru cei din jur. Stiam acest lucru. Ne-am scuzat si am plecat asa cum am venit. Numai ca mie mi se facuse un pic mila de bietul de el, dar vorba roamnului: cum iti asterni exact asa vei dormi.

Un profesor, persoana respectabila, a implinit varsta de pensionare. A mai stat in invatamant inca cinci ani. cand a facut varsta limita i s-a zis ca este momentul sa plece. Mai de voie, mai de nevoie a stabilit ziua cand va pleca. Atunci, colegii, dragii de ei, au organizat o masa festiva. Venerabilul profesor a venit, nu s-a asezat pe locul de onoare. A gasit de cuviinta sa zica numai:

- Nici nu stiti voi ce pierde stiinta planificarii prin plecarea mea!

S-a intors brusc, a deschis usa, a plecat trantind-o dupa el. Ceilalti au ramas sa chefuiasca pentru ca ei bagasera baunul in bucate si functiona decretul 400, asa ca meritau sa riste. Profesorul nu a mai calcat niciodata pe la catedra. L-am mai intalnit prin urbe si vedeam cum o umbra se deplaseaza parca plutind.

Un sef de clinica trebuia sa se pensioneze. Credea ca este de neinlocuit, desi cimitirele sunt pline de persoane de neinlocuit. Directorul l-a chemat si i-a spus mai pe ocolite, mai pe sleau ca este timpul sa-si depuna dosarul si sa lase locul altcuiva, care asteapta la rand. Omul nu a inteles. Pentru ca era ginecolog si toate se intamplau inainte de '89, prea sigur pe el, a acceptat sa faca in spital o intrerupere d sarcina. Era un flagrant. Prins in neregula, a fost arestat si locul de sef a ramas liber si deci a fost ocupat de cel ce astepta cu inima cat un purice sa-i vina randul sa fie si el pe un scaun mai inalt. Oamenii nu-si dau seama ca momentul pensionarii la noi are cu totul alte conotatii decat in alte tari, mai ales ca este creata artificial senzatia perenitatii.

 Eram la o mare universitate din Finlanda si am prins chiar ziua in care un monstru sacru in teoria limbajelor formale se pensiona. L-am vazut cu a scos placuta de la usa lui de foarte mare si respectat profesor. Si-a luat celebra cutie cu cateva documente asa cum apare in toate filmele americane si a plecat demn, cu pasi siguri. Seara era organizat pentru el un banchet. Acolo toate lucrurile sunt foarte simple, procedurile nu comporta fluctuatii si exceptiile se pare ca nu prea exista. Ceea ce se spune ca nimeni nu este deasupra legii functioneaza in orice momente ale vietii, fara a fi create confuzii si situatii penibile. 

Cred ca regele LEAR si-a dorit sa mearga la pensie si de aceea si-a impartit regatul fiicelor sale. Cunoastem acum un alt rege Lear care dandu-si regatul, caci asa a fost vrerea,  alearga de colo-colo si nu-l mai asculta nimeni. Arata cu degetul si striga din toti rarunchii. Mihail Eminescu are un sonet exceptional intitulat VENETIA care se incheie asa:

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,

Rosteşte lin în clipe cadenţate:

"Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!" 

In limbaj popular se traduce prin: fost-ai lele, cat ai fost! 

Numai pictorii, scultorii, actorii nu se pensioneaza niciodata sau se pensioneaza atunci cand vor ei, daca vor ei.

 Pensionarea este mijloc de reazbunare, metoda de epurare, atunci cand pica asemeni unui traznet ca in 2011.

(19 martie 2018)