În primul rând, în comunism, doctoratele nu erau studii me masă așa cum sunt acum. Cine făcea un stagiu doctoral trebuia să parcurgă obligatoriu niște etape și să îndeplinească niște criterii foarte precise, lucru care nu se mai întâmplă în ziua de azi.
În al doilea rînd, în comunism, numărul specializărilor în care erau locuri pentru stagiile doctorale era foarte restrâns din varii motive, unul dintre ele era că noi suntem o țară mică și specializările foarte adânci nu-și găsesc corespondent în ceea ce privește locurile de muncă supracalificate.
În al treilea rând, în comunism nu exista inflațiea de azi a coordonatorilor de doctorat, criteriile de acceptare a acestora fiind extraordinar de bine definite, monitorizate și cu o periodicitate restrânsă de acordare în contextul în care latura calitativă era dominantă.
În al patrulea rând, în comunism doctoratul era clădit pe un stagiu obligatoriu de 4 ani în care se susțineau 3 examene și 3 referate de specialitate orientate pe domeniul tezei și abia după aceea în 2 sau cel mult 5 ani trebuia să fie susținută teza, nu ca acum la normă ca la CAP când totul se încheie în maximum 3 ani, iar cei ce depășesc termenul nu sunt bine văzuți.
În al cincilea rând, în comunism nu exista posibilitatea de a plagia, așa cum există acum, pentru că profesorul coordonator era de o anumită exigență și doctoratul nu era o relație socială așa cum e azi. Coordonatorul științific gestiona teza de doctorat în integralitatea ei și doctorandul nu avea nicio șansă se plagieze, pentru că originalitatea soluțiilor sale era direct analizată și validată de coordonator.
În al șaselea rând, titlul de doctor în științe era atât de bine gestionat de comuniști încât unul care nu freușea să termine și era exmatriculat de la doctorat nu numai că nu revenea să devină doctorat în instituția unde fusese înscris prima dată, dar căuta să i se piardă urma așteptând un timp până lumea uita sau pleca în alt centru universitar. Acum este ca schimbatul de șosete.
În al șaptelea rând, în comunism erau niște reguli extrem de dure referitoare la dosarul de doctorat și mai ales la modul de obținere a unor avize, dintre care avizul de partid obținut de la comitetul de partid municipal era piesă de bază, acolo punctându-se calitățile moral-politice ale autorului. Tot un aviz important era cel dat de locul de muncă unde lucra doctorandul, catedra, dacă respectivul lucra în universitate, aviz, de asemenea destul de greu de obținut pentru că viza activitatea respectivului în munca de zi cu zi pe care acesta o desfășura.
În al optulea rând, examenele se susțineau în fața unei comisii formată diin doi profesori de specialitate și coordonatorul științific și nu aveau niciodată caracter formal sau festivist. Doctorandul propunea o bibliografie foarte aplicată, validată apoi de coordonator, se mergea la cei doi profesori de specialitate care veneai și ei cu unele îmbunătățiri. Examenul era pregătiti câteva luni bune, abia după aceea când coordonatorul, în urma unor discuții se convingea că doctorandul este pregătiti semna cererea și se fixa data și se susținea examenul. Nu era în niciun caz vorba ca notele la examene să fie musai de 10. Era și un banc cu doctoranzii de la Academia de Științe Politice Ștefan Gheorghiu, unde unul a picat și când cineva întreba cum, i se răspundea că a căzut împiedicându-se cu tava la cantină pentru că acolo se obțineau note numai de 9 și de 10, iar promovabilitatea era 100%.
În al noulea rând, în comunism referatele se susțineau la catedre și era prilej de analiză, nu de plictiseală și formalism ca acum. veneau și specialiști din producție care puneau întrebări. În final se supunea la vot acceptarea referatului și să fim siguri că nimeni nu dorea să intre sub tirul colegilor și mai ales ca la vot să apară astfel de rezerve care să ducă la refacerea referatului, care era bilă neagră.
În al zecelea rând, teza de doctorat se suținea public, dar în prealabil trebuiau publicate vreo 60 de exemplare ale rezumatului tezei care se distribuiau specialiștilor, știindu-se exact cine sunt specialiștii din domeniu, fără a se face nimic de formă, căci acești specialiști trebuiau să întocmească referate în care își spuneau punctele de vedere. Era îngrozitor dacă cumva veneau din producție referate nefavorabile, căci atunci programarea susținerii tezei se amâna și lucrul vuia peste tot.
În al unsprezecelea rând, în comunism, susținerile de teze erau publice, se făcea stenogramă și nu erau în niciun caz așa de multe susțineri ca acum, când se scot doctori în științe pe bandă rulantă. Teza depusă la bibliotecă era consultată înainte de susținere și nu de puține ori au fost întrebări din sală care marcau unele aspecte din teză, care conduceau la suspendarea acordării titlului.
În al doisprezecelea rând, membrii comisiei de la susținerea publică a tezei citeau teza și făceau referate foarte amănunțite, niciodată profesorii nu-și puneau asistenții să facă acest lucru și cu atât mai puțin pe autorii tezelor înșiși cum se mai obișnuiește în ziua de azi, ceea ce m-a șocat. Exista un flux de informații, căci membrii comisiei discutau cu doctorandul, îi cunoșteau activitatea din publicații, de la conferințe sau din discuții directe și deci știau cu exactitate care sunt punctele forte din teză, iar după lectura acesteia, teza suporta chiar unele îmbunătățiri, ceea ce acum prin ermetismul procedurilor este dacă nu imposibil, cel puțin foarte dificil de realizat.
În al treisprezecelea rând, în comunism, latura cantitativă trecea pe planul al doilea, neimpunându-se un număr de articole ISI sau un număr de articole în baze de date indexate. Se știe cu precizie la ce a dus această forțare, mai ales în contextul în care doctoranzii aveau funcții politice și publice prea importante și coordonatorii științifici de acum își doreau și ei oarece umbrele de protecție. Nu-mi amintesc să fi existat prim-secretar de județ sau munistru care să facă doctoratul subordonându-și coordonatorul științific exact așa cum s-au întâmplat în nenumărate situații acum.
Ar mai fimulte de spus, dar dacă s-ar fi gestionat bine procesele specifice stagiilor doctorale din ziua de azi, dacă internetul ar fi fost utilizat nu pentru coy-paste, ci pentru cercetare științifică adevărată și pentru transparență maximă, cu siguranță doctoratul ar fi revoluționat calitativ forța de muncă de la noi. N-a fost să fie, nici cu software de antiplagiat nonfalitatea nu a fost ținută în frâu. Nu sunt nostalgic, dar mă așteptam ca în democrație să fie totul perfect, adică teze de doctorat perfecte, făcute de doctoranzi perfecți, cu coordonatori științifici adevărați, adică mai mult decât perfecți și mediocritatea să nu aibe ce căuta sub nicio formă acolo.
(07 februarie 2017)
No comments:
Post a Comment