Friday, May 25, 2018

Ce-mi place mie la câte unii...


Ce-mi place mie la câte unii este faptul că deși sunt parte a problemei, se erijează a fi undeva deasupra ei și o văd din exterior, punând accentul pe ce ar trebui să facă alții ca lucrurile să meargă bine acolo, în problema cu pricina. Mă apucă râsul să-i văd că se consideră superiori și intangibili, deși pe pozițiile unde se află în niciun caz nu trebuie:
- să de sfaturi,
- să critice,
- să tragă de urechi,
- să analizeze,
- să tragă semnale de alarmă,
- să apostrofeze,
- să facă pe observatorii externi.
Era un nefericit care se ocupa de abaterile unor bănci și care era întrebat de ce nu se observase cum un ins cu cohones uriașe extrăhea de sute de ori 9.000 USD pe zi, până a ajuns să-și pună instituția pe butuci. Insul, care doar trebuia să vadă că 9.999 USD este cu 1USD mai mic decât limita admisă, dar de nenumărate ori înmulțit cu 9.999 USD rezultă ceva imens, s-a umflat în pene și a început să vorbească despre:
- principii,
- proceduri,
- vigilență,
- acțiuni,
- combatere,
dar nicio clipă nu a spus că el nu și-a făcut datoria pentru care era plătit cu bani grei și că sub nasul lui de fraier, hoțomanul se dedulcise la multe sute de milioane de USD, râzând de prostul din târg care dormea în bocanci. Omul uitase care-i era rostul, dar și cei din jur îi tolerau atitudinea, fără a-l trage de guler în vreun fel. La noi se obișnuiește ca omul să fie întrebat de ceva și din lipsă de demnitate și de argumente să răspundă la o cu totul altă întrebare și nimeni nu-l sancționează. Pentru că fișa postului este de-a dreptul vagă, este clar că omul neavând responsabilități clare are libertatea să se erijeze din subaltern în șef, din executant în analist și mai ales are toate pârghiile din lume pentru a face analize dure legate de ceea ce nu fac alții, iar minusurile sale le trece sub preș, grațios, delicat și muzical. Spectacolul îl văd zilnic și chiar mă amuz, căci cei ce fac așa, fraudează la diferite scări și proporții prin indecizii și pasivitate, sume mai mici sau mai mari. Mă și amuz vîzând pe câte unul care se consideră deasupra celorlalți, deși este parte din grupul de indivizi puși să facă treabă, chiar dacă bănuții pe care-i primește de la stat nu sunt sume colosal de mari. În orice moment m-aș uita la Tv și aș vedea astfel de indivizi, cu siguranță le-aș găsi cel puțin 10 chestii din care le-aș bate obrazul, că cu au niciun drept să se erijeze în mari apostoli ai performanței, ei înșiși nedovedint prin ceea ce au făcut sau ceea ce fac vreo fărâmă de performanță.

(24 mai 2018)

Contradicțiile coabitării


Constituția noastră are severe lacune în a defini coabitarea politică. Nici n-a prevăzut-o, crezându-se că FSN-ul va fi veșnic, indestructibil și dominator pe  scena politică și va impune guvernul, pe președinte și chiar și pe femeia de servici dar și pe liftier și pe vidanjor. Coabitarea este măcinată de contradicții venind din:
- doctrinele decidenților,
- formațiunile politicie,
- diferențele culturale,
- ideia de a domina,
- puterea celui slab,
- interesele divergente,
- instrumentele diferite,
- familiile politice.
Lipsa obligativității prin articole de constituție a decidenților din sfera politică în a coabita armonios, constructiv și mai ales eficient, face ca de ani buni, coabitarea să fie un proces plin de asperități, de hârtoape și mai ales de goluri în abordări fragmentare. Părțile se urmăresc una pe alta și-și caută nod în papură, nefiind interesate în niciun fel în a defini strategii și politici economice coerente, care să ducă spre dezvoltare. Faptele dovedesc cu claritate că așa stau lucrurile. Atât timp cât lipsește obligativitatea colaborării, adică a cooperării, a comunicării și a cooperării, coabitarea este doar un proces de uzură în care tot timpul unii se luptă cu alții și țara pierde. Așa-zisa independență este privită îngust, în afara obiectivelor majore și generează patimi, reproșuri și mai ales stagnare, dacă nu chiar regres vizibil. Faptul că în 14 de ani de coabitare, înțelegând prin aceasta împărțirea puterii în majorități fluctuante, chiar nu s-au înfăptuit proiecte majore, arată că procesul de coabitare a avut efecte dintre cele mai nefavorabile. La acest proces se adaugă și limitele clasei politicie, caracterizată prin:
- nivel redus de cultură politică,
- dorința acerbă de căpătuială,
- management absolut deficitar,
- agramatism feroce și lamentabil,
- aplicația spre sugerea banului public,
- orientarea spre luxul kitchos.
Și așa, dacă ar fi o armonie perfectă între parlament, guvern și președinție, lucrurile ar avea mersul lor, destul de departe de ceea ce era înscris în programele cu care au fost câștigate alegerile, căci una este ce se vrea și cu totul altceva este ce se face. În programe lucrurile sunt rotunde, perfecte, armonioase și atractive. În realitate, limitele obiective, stângăciile și opintelile inerente au roul de a rupe ritmuri, de a declanșea amânări și de a genera noncalitate la tot pasul. Dacă în condițiile în care un parlament cu o majoritate absolut omogenă de 80%, un președinte de o aceeași culoare politică cu majoritatea și un guvern, evident al acelei majorități, crede cineva că va funcționa uns, ca un ceasornic elvețian, are mari probleme de logică. Evident, în parlament nu sunt numai genii, evident în guvern nu sunt numai genii și tot atât de evident este faptul că președintele nu este nici el un geniu, căci dacă era geniu, nu-l vota nimeni. Așadar, cu ameni de nivel undeva peste medie, chiar o asemenea omogenitate nu va duce la rezultate excepționale. Cu atât mai puțin, rezultatele nu vor vi nu excepționale, dar nici măcar de o mediocritate acceptabilă în condițiile unei coabitări în care fragilitatea echilibrului nici nu există, ci pur și simplu toată lumea luptă la baionetă pe un câmp imaginar cu redute, tranșee și cazemate. Fiecare așteaptă mișcarea celuilalt pentru a ataca. Aceasta este coabitarea, ca rezultat al alegerilor în cea mai puțină cunoștință de cauză și în contextul unor influențe aleatoare ale unor forțe care nici ele nu au clar spre ce direcție trebuie îndreptată marea corabie.


(25 mai 2018)

Neamuri proaste


Neamurile proaste se văd de la un kilometru indiferent de situație, de moment, de anturaj și de context. Am văzut la un sejur all inclusive de  ceva mai multe stele, foarte multe neamuri proaste al căror comportament se concreziza prin:
- umplerea cu vârf a farfuriei cu un fel de mâncare,
- încercarea tuturor bucăților din farfurie fără a le mânca,
- lăsarea a peste 90% din conținut în farfurie,
- mizeria pe care o lasă la masă după ce pleacă,
- gălăgia pe care o fac la masă tot timpul.
Neamurile proaste cred că:
- fac economii mâncând în prostie,
- mâncarea se va termina instantaneu,
- vine sfârșitul lumii,
- se închide restaurantul imediat,
- all inclusive înseamnă doar puțin,
- puhoaie de consumatori se vor năpusti,
- foametea va face ravagii în câteva clipe.
Deși  toate neamurile proaste se cred educate, nasuri subțiri, comportamente rafinate, ne dăm seama instantaneu că avem de-a face cu adevărate neamuri proaste, atuci când își uită adevărata obârșie și se comportă natural, adică după regulile neamurilor nu proaste, ci foarte proaste. Pe mesele lor nu se va vedea niciodată o farfurie, ci nenumărate farfurii cu moț, pline cu tot felul de mâncăruri, pentru un prâns pantagruelic, inuman chiar pentru o vacă având burta cu cele 8 compartimente de stocare. Neamurile foarte proaste fac acel stoc nu din economie de drumuri, ci din teama că mâncarea se va termina și vor rămâne flămânzi. Ei nu-și cunosc organismul, căci trăind în lipsuri și fără a se autoevalua, cred că tot ce au pus în farfurii vor mânca un-doi, bătând din palme. Lăcomia neamurilor proaste nu cunoaște margini. Ei cred că la all inclusive au plătit o sumă X și vor să-și scoată pârleala, mâncând de 2X sau chiar de 3X, fără să-și dea seama că all inclusive are luate în studiu și neamurile foarte proaste, care în medie cu cei mulți și ponderați duc la niște consumuri normale.
Ce milă-mi fac neamurile proaste!

(25 mai 2018)

Traian BĂSESCU pleacă (poem)


Plânge dealul, plânge valea
Plâng tufișuri pe maidane
Și un stupid people plânge.
Cui îl lași pe el, Traiane?


(25 mai 2018) 

Traian BĂSESCU se retrage


Vestea că Traian BĂSESCU se retrage din politică a venit ca un trăznet asupra planetei sau mai exact asupra galaxiei în care noi pământenii și el Zeus, ne ducem existențele fiecare în felul lor. Traian BĂSESCU se retrage, lucru cel mai îngrozitor care ni se va întâmpla, din moment ce iuniversul va rămâne fără centrul lui de greutate, fără echilibrul său, fără lumina sa. Traian BĂSESCU se retrage și deja nourii se vor năpusti peste Terra, vulcanii vor erupe, uraganelor se vor isca, torentții vor mătura localitățile și frigul polar se va generaliza. Traian BĂSESCU se retrage și muzicile vor înceta, aerul va deveni irespirabil, păsările cerului ne vor părăsi, iar soarele își va înceta activitatea și așa eclipsată de lumina pe care numai el era în stare s-o răspândească pretutindeni. Traian BĂSESCU se retrage și totul va fi tăcere, pârjol, durere și întristare. Cel care timp de patru decenii a arătat cum nu se face nimic în afară de vorbe și iar vorbe unele de duh, altele la plezneală, va dispărea din peisaj, exact cân planeta avea cea mai mare nevoie de nimicul absolut pe care el îl împrăștia ori de câte ori apărea pe colo și pe colo, pe la supermarketuri cu căruciorul, pe la berării sau după perdeluță. Traian BĂSESCU se retrage și materia însăși îi va simți lipsa căci el fusese cel care a introdus și alte forme de existență ale acesteia, dintre care statul mafiot fiind cea mai importantă stare a materiei implementată după zicerile sale, aici pe Dâmbovița. Traian BĂSESCU se retrage și nu vom mai știi că iarna nu-i ca vara și nici că succesurile fiicei sale au fost construite ad-hoc prin voința tatălui și a fiicei înseși. Traian BĂSESCU se retrage și în urma lui nici măcar o urmă de fum sau o dâră de roată de căruță nu vor rămâne, pentru că el nu a fost un constructor, ci o persoană care a crezut că nedelegând nimic, va avea puterea de a gestiona totul. Ori el a pierdut din atenție tocmai lucrurile esențiale și nu a reușit să definească mari proiecte cu care să rămână în istorie. A fost un ins oarecare, banal, cu rezultate modeste, despre care nimeni nu-și va mai aminti vreodată ceva.
Traian BĂSESCU se retrage, a zis, dar cum îi stă în obicei, se va răzgândi până în 2020 de cel puțin o mie de ori. Suntem obișnuiți. Nu-i stă în fire să fie în afara atenției, să nu fie sub lumina reflectoarelor și nici să nu se vorbească despre el, fie de bine, fie de rău, dar să se vorbească. Deci, nu.

(25 mai 2018)

Comportament de guzgani


De când a fost numită Viorica DĂNCILĂ premier, fiind prima femeie care ocupă această poziție din întreaga istorie a României, am văzut și femei dar mai ales bărbați că au atitudini critice la adresa acesteia evidențiind:
- greșeli gramaticale,
- ținute,
- coafura,
- atitudinea,
- verbul,
- interacțiunile.
Pe femei le-aș înțelege, pentru că acestea ar avea un pic de invidie. Dar nu-i înțeleg pe bărbații care se dau viteji nevoie mare, căutând nod în papură acestei doamne. Din punctul meu de vedere, mi se certifică faptul că bărbații sunt:
- cu mult mai bârfitori decât femeile,
- invidioși când văd o femeie de succes,
- răi nevoie mare pe orice face o femeie,
- perfecționiști când e vorba de doamne,
- ranchiunoși pe toate femeile ce-i critică.
Mare dreptate avea Alina MUNGIU-PIPIDI când îi trăge de urechi pe masculii care numai în oglindă-și arată performanțele.
Dacă la ei acasă nu au niciun cuvânt în fața nevestei care-i pune la punct, mai ales datorită lipsei lor de performanțe masculine, ies în public și se dau rotunzi, devin critici, agresivi și plini de metafore, de parcă literatura română abia acum începe pe meleagurile Dâmboviței. Este exact ceea ce mă așteptam să văd la niște inși limitați, lipsiți de respect, care în viața lor nu au luat nicio decizie, ci au stat pe bară și au cârcotit din toți rărunchii. Nu vreau să-i iau la bani mărunți, să dau nume, căci nu vreau să fiu îngropat în procese, căci nenumărați dintre cei ce o lovesc pe la spate pe Viorica DĂNCILĂ sunt va steaua lor, fie părăsiți de femei, fie n-au iubit niciodată la viața lor o femeie, fie i-au izolat femeile, fie îi țin sub papuc mai ceva ca pe niște sclavi, să nu zic păduchi. Astfel de indivizi nu merită nici respectul meu, nici atenția mea și de aceea mă limitez să-i ignor de azi înainte, căci mie mi-e scârbă să văd limbrici care se zbat în suc propriu pe tot felul de canale Tv sau pe tot felul de site-uri, cîăci ceea ce au, ziare nu se numesc, din moment ce și-au îngropat formele tipărite datorită noncalității pe care au patronat-o inconștient, neprofesional și vulgar.
Nefericiților, respectați femeia, căci o femeie v-a născut și pe voi! Punct.

(25 mai 2018)

Înalta trădare și covrigul


În anul 1977 coordonam practica unor studenți de la Secția de Informatică Economică a Faclultății de Calcul Economic și Cibernetică Economică, la Direcția Centrală de Statistică, sediul din Splai, acum demolat, acolo unde acum se află SITRACO. Nici clădirea istorică din metal a Halelor din Piața Unirii nu era demolată. Și cum ziceam, coordonam activitatea de practică în producție, căci acolo se perforau cartelele de la recensământul încheiat ceva ma devreme. Se stabilize ca studenților să le fie deschis în holul de la parter un chioșc de unde să-și cumpere câte ceva de mâncare. Numai că chioșcul nu a fost deschis. Un student a ieșit din clădirea CDS-Spali să-și ia un covrig din Piața Unirii de la Hală. A fost dat ca fugit din baza de practică, s-a alertat miliția și a fost identificat și adus în incintă. S-a făcut mare tărăboi pe chestia cu încălcarea disciplinei. Trebuie să spun căîn acele vremuri DCS avea regim militarizat, căci se lucra cu date secrete. Eu care eram coordonatorul de practică am fost chemat și obligat să informez ASE-ul. Mi s-a impus să stabilesc sancțiunea ce trebuie s-o primească studentul pentru acelact de indisciplină. Fără să clipesc am propus ca sancțiune exmatricularea studentului din toate instituțiile de învățământ superior din România. Directorul DCS, unul M. a îmbrățișat imediat ideia cu o plăcere de-a dreptul diabolică. Am anunțat la ASE. Și conducătorul meu de doctorat m-a întrebat, căci făcuse vâlvă nivelul sancțiunii, dacă mi-o mențin. Am spus că o mențin. Nici el nu era dumirit. Planul meu era foarte clar: sancțiune disproporționată=nu se aplică. Directorașul M mi-a promis că-mi dă hârtia cu solicitarea de sancționare. Zilnic i-o ceream și el nu mi-o dădea. La un moment dat, agasat de mine, mi-a zis s-o lăsăm baltă că nu vrea să se facă de râs. Era clar că strategia mea funcționase. Devenea ridicol ca penru un covrig, el să ceară exmatricularea studentului din toate instituțiile de învățământ superior din România. acă aș fi cerut o mustrare, cu siguranță că ar fi marșat și bietul băiat pentru un covrig ar fi încasat-o grațios. Când am revenit în ASE, secretarul șef pe care îl cunoșteam și care trebuia să primească hârtia, dar n-a primit-o mi-a zis:
- Bă Ivanușca, da'afurisit mai ieși,bă băiatule!
Când am aflat de solicitarea lui Ludovic ORBAN cu plângerea penală la adresa Vioricăi DĂNCILĂ pentru înaltă trădare, mi-a revenit în minte întâmplarea cu covrigul și cu ridicolul situației în care s-a pus M. acceptând fără să clipească o disproporție excesivă. Atunci era 1977 și abia avusese loc cutremurul, iar acum este 2018 și MĂRMUREANU tot vorbește de un cutremur devastator. 

(25 mai 2018)